Imunitatea celulelor CD

Examinarea statusului imunitar este crucială, în special în cazurile de infecții virale, bacteriene sau cronice suspectate, precum și în cazurile de deficiențe imune. Analiza răspunsului imunitar celular prin celulele NK CD3+/CD56+/CD57+ oferă informații importante despre starea de sănătate actuală. În mod similar, determinarea limfocitelor B CD19+ oferă informații detaliate despre sistemul imunitar umoral. Aceste două parametri oferă informații valoroase despre sistemul imunitar și ajută la diagnosticarea și tratarea diferitelor afecțiuni. Mai jos, vor fi explicate funcțiile și semnificația acestor celule, precum și relevanța lor clinică.

Linfocitele se dezvoltă din celule precursori localizate în măduva osoasă. Celulele B își au originea în măduva osoasă, iar celulele ucigașe naturale (NK) migrează direct în periferie de acolo. Celulele T, însă, migrează din măduva osoasă către timus, unde suferă selecție pozitivă și negativă. Ele se dezvoltă în celule T naive, care nu au întâlnit încă antigene și patrulează între sânge și țesuturile limfatice. Celulele T ucigașe naturale sunt o altă linie de celule T care se dezvoltă în timus și au un receptor, pe lângă receptorul de celule T, care recunoaște antigenele glicolipidice de origine bacteriană.

Celulele T (linfocitele CD3+) recunosc antigenele prin receptorul lor de celule T și cofactorul CD3, inducând sau reglând apărarea imună înnăscută. Celulele T sunt crescute în infecțiile virale (de exemplu, rujeola) și bacteriene (în faza de recuperare), precum și în infecțiile fungice (de exemplu, pneumocystis, candida), tifoid, leucemii de celule T și limfoame și la fumători. Celulele T reduse se găsesc în deficiențe imune congenitale (sindromul DiGeorge, SCID, sindromul Wiskott-Aldrich, Ataxia telangiectasia/sindromul Louis-Bar) și dobândite (boli maligne, boli infecțioase, de exemplu, SIDA, tuberculoză), după expunerea la radiații și medicație cu imunosupresoare (de exemplu, glucocorticoizi), citostatice sau steroizi, în boli hepatice cronice (de exemplu, ciroză hepatică, steatohepatită legată de alcool și non-alcoolică, hepatită C), arsuri, SLE și alte boli autoimune, sindromul Cushing, insuficiență renală și anemie feriprivă.

Rolul celulelor T (linfocitele CD3+) și al celulelor NK (CD3-CD16+/CD56+/CD57+) în sistemul imunitar și semnificația lor clinică.

Celulele T (linfocitele CD3+) recunosc antigenele prin receptorul lor de celule T și cofactorul CD3, inducând sau reglând răspunsurile imune celulare. Celulele T crescute sunt observate în infecțiile virale (de exemplu, rujeola) și bacteriene (în timpul fazei de recuperare), precum și în infecțiile fungice (de exemplu, Pneumocystis, Candida), febra tifoidă, leucemiile de celule T și limfoamele, precum și la fumători. Celulele T reduse se găsesc în deficiențe imune congenitale (sindromul DiGeorge, SCID, sindromul Wiskott-Aldrich, Ataxia telangiectasia/sindromul Louis-Bar) și dobândite (boli maligne, boli infecțioase, de exemplu, SIDA, tuberculoză), după expunerea la radiații și medicație cu imunosupresoare (de exemplu, glucocorticoizi), citostatice sau steroizi, în boli hepatice cronice (de exemplu, ciroză hepatică, steatohepatită legată de alcool și non-alcoolică, hepatită C), arsuri, SLE și alte boli autoimune, sindromul Cushing, insuficiență renală și anemie feriprivă.

Celulele ucigașe naturale (celulele NK, CD3+/CD16+/CD56+/CD57+) sunt celule efectori ale sistemului imunitar înnăscut. Ele ucid celulele tumorale și celulele infectate cu virus prin inducerea apoptozei lor. Celulele NK crescute sunt observate în infecțiile virale, infecțiile cu micoplasme sau după stimularea imunitară indusă de medicamente, precum și în leucemiile NK (rare). Celulele NK reduse se găsesc în creșterea tumorală progresivă, la fumători, în timpul exercițiilor fizice și în timpul unei diete cu calorii reduse.

Celulele CD57+, ca un subgrup al celulelor NK, pot fi crescute în infecțiile virale cronice, cum ar fi CMV, HIV, Hepatita C și virusul Epstein Barr.

Limfocitele B sunt esențiale în răspunsurile imune specifice. În acest proces, limfocitele B controlează răspunsul de apărare bazat pe anticorpi al organismului.

Prin intermediul imunoglobulinelor (Ig) de pe suprafața celulelor, limfocitele B pot recunoaște antigene specifice. Aceste antigene sunt proteine străine organismului.

În plus față de imunoglobuline, limfocitele B au alți markeri pe suprafața membranei care sunt utilizați pentru a identifica subtipuri ale celulelor B (diferențierea limfocitelor). Cei mai comuni markeri de suprafață ai limfocitelor B sunt CD19, CD20 și CD21.

Structura și reglarea expresiei CD19

CD19, ca membru de 95 kDa al super-familiei imunoglobulinelor, exprimat exclusiv pe limfocitele B, este clasificat ca o proteină transmembranară de tip I, cu un singur domeniu transmembranar și un terminus C citoplasmatic, și un terminus N extracelular. CD19 este un co-receptor critic pentru transducția semnalului receptorului de antigen al celulelor B (BCR). Densitatea de suprafață a CD19 este reglată riguros pe parcursul dezvoltării și maturării celulelor B, până la pierderea expresiei în timpul diferențierii terminale a celulelor plasmatice. Expresia CD19 în celulele B mature este de 3 ori mai mare decât cea găsită în celulele B imature, cu o expresie ușor mai mare în celulele B1 decât în celulele B2 (B convenționale).

CD19 ca marker pentru răspunsul imunitar umoral

Celulele B (limfocitele CD19) sunt un subgrup de limfocite și pot fi măsurate cantitativ în sânge ca parte a tipizării leucocitelor (determinarea statusului imunitar). Celulele B își îndeplinesc funcția în cadrul așa-numitului sistem imunitar umoral (producția de anticorpi).

Importanța markerului CD19 este că permite analiza limfocitelor B, care sunt responsabile pentru răspunsurile imune umorale.

CD19 este unul dintre cei mai fiabili biomarkeri de suprafață pentru limfocitele B; ele au un rol important în expansiunea normală și funcția pool-ului periferic de celule B. Contribuie la menținerea echilibrului între răspunsul umoral indus de antigen și inducția toleranței, deoarece chiar și micile modulații ale expresiei CD19 pot afecta pragurile de semnalizare ale celulelor B și pot influența dramatic sensibilitatea și specificitatea imunității mediate de celulele B.

Interpretarea valorilor CD19 în contextul funcțiilor celulelor B

• Numerele mari de celule B absolute CD19+ pot fi un semn de stimulare generală a limfocitelor B: infecție virală actuală (EBV-Infecție Timpurie), infecție recentă cu bacterii, boală autoimună, limfadenopatie.
• Numerele scăzute de celule B absolute CD19+ pot fi un semn de limfocitopenie generală a celulelor B: deficiențe imune celulare, situații stresante, terapii cu cortizon sau cu anticorpi care epuizează celulele B. Chimoterapiile, terapiile cu radiații, infecțiile cu patogeni care afectează sistemul imunitar și nivelurile mai ridicate de biomarkeri ai micotoxinelor pot fi cauza scăderii CD19.